Centrala nucleară de la Cernavodă este singura instalație nucleară din România și una dintre cele mai importante infrastructuri energetice din Europa de Est. Originile sale datează din anii 1970, când statul român a semnat un acord cu Canada pentru a construi o serie de reactoare bazate pe tehnologia CANDU (Canada Deuterium Uranium), un sistem de reactoare cu apă grea. Construcția a început în anii 1980 sub regimul Ceaușescu, ca parte a unei strategii mai ample de modernizare industrială și independență energetică, dar proiectul a fost grav încetinit și parțial suspendat din cauza crizei economice din perioada socialistă târzie. După 1989, proiectul a fost reconfigurat într-un nou context geopolitic. Primul reactor (Unitatea 1) a fost finalizat și conectat la rețea în 1996, urmat de Unitatea 2 în 2007. Aceste reactoare, fiecare cu o capacitate de aproximativ 700 MW, produc acum aproximativ o cincime din energia electrică a României și sunt considerate surse de energie de bază relativ stabile și cu emisii reduse de carbon. Finalizarea lor a implicat o cooperare internațională puternică, în special cu Canada și Italia, iar mai târziu cu sprijin financiar și tehnologic mai larg din Vest. În perioada post-2000, Cernavodă a devenit, de asemenea, un loc de dezbatere strategică și controverse reînnoite. Pe de o parte, a fost prezentat ca o poveste de succes a finalizării infrastructurii post-socialiste; pe de altă parte, a fost criticată pentru întârzieri, depășiri de costuri și schimbarea priorităților politice. O dezvoltare deosebit de importantă a fost planul pe termen lung pentru construirea de noi capacități nucleare, incluzând atât reactoare mari CANDU suplimentare (Unitățile 3 și 4), cât și interesul mai recent al României pentru reactoarele mici modulare (SMR), o nouă generație de unități nucleare mai mici promovate în cooperare cu Statele Unite (în special prin acorduri care implică NuScale și instituțiile financiare americane). Aceste proiecte SMR sunt încă în fazele de planificare și de decizie timpurie, dar semnalează o trecere către strategii de infrastructură nucleară mai flexibile și mai modulare. Un element adesea trecut cu vederea, dar important al funcționării centralei este apropierea de Canalul Dunăre – Marea Neagră, care joacă un rol logistic strategic. Canalul asigură acces navigabil pentru transportul componentelor industriale mari, al echipamentelor grele și, eventual, al logisticii combustibilului nuclear prin intermediul rețelei maritime și fluviale. Mai larg, aceasta integrează centrala într-un sistem de infrastructură mai larg care leagă Europa interioară de Marea Neagră, consolidând poziția lui Cernavodă în geografia energetică și de transport a României. Controversele în jurul energiei nucleare în România a fost relativ limitată ca amploare în comparație cu cazuri precum Bulgaria din anii 1980, în care expansiunea nucleară a devenit strâns legată de datorii, presiunea geopolitică și anulările bruște de proiecte. În România, dezbaterile s-au concentrat mai mult pe modele de finanțare, parteneriate străine și dependență pe termen lung de furnizorii de tehnologie, mai degrabă decât pe abandonul total al dezvoltării nucleare. Astăzi, Cernavodă funcționează ca un nucleu stabilizat al sistemului energetic al României, fiind în același timp o platformă orientată spre viitor. Unitatea 1 este în curs de renovare pentru a-și prelungi durata de viață cu încă 30 de ani, Unitatea 2 continuă să funcționeze stabil, iar statul urmărește în mod activ extinderea atât prin reactoarele tradiționale CANDU, cât și prin tehnologiile SMR. În acest sens, centrala funcționează nu doar ca un producător de energie, ci și ca un nod strategic în integrarea României în lanțurile globale de aprovizionare nucleară și rețelele energetice geopolitice.