Unul dintre cele mai ambițioase și mai puțin cunoscute proiecte asociate sistemului de Canal Dunăre – Marea Neagră în epoca Ceaușescu a fost planul construirii unui mare baraj în zona Măcin–Brăila, care ar fi transformat o parte din Dunărea de Jos într-un vast lac de acumulare. Proiectul s-a înscris într-o viziune mai amplă de reinginerie hidraulică a întregului bazin al Dunării de Jos, în care fluviul, Delta Dunării, rețelele de irigații, producția de energie și navigația urmau să fie integrate într-o infrastructură unică, gestionată tehnologic. În acest cadru, Delta Dunării nu mai era privită în primul rând ca un ecosistem natural, ci ca un spațiu care putea fi parțial reglementat și proiectat pentru a optimiza navigația, agricultura, acvacultura și managementul resurselor de apă. Barajul ar fi permis un control mai mare asupra nivelului apei, ar fi furnizat sisteme extinse de irigare și ar fi îmbunătățit condițiile de navigație pentru traficul care se deplasează către Canalul Dunăre – Marea Neagră și Portul Constanța. Criticii proiectului au avertizat însă că o astfel de intervenție ar fi alterat profund regimul hidrologic al Deltei, transportul sedimentelor și dinamica ecologică care depinde de inundațiile sezoniere. Prăbușirea regimului comunist din 1989 a dus la abandonarea proiectului, care astăzi rămâne un exemplu frapant al tendinței târzii regimului Ceaușescu de a trata întregul teritoriu al Dunării de Jos ca pe un vast sistem ingineresc care trebuie reorganizat și controlat prin planificare centralizată.