Forturile, bateriile de coastă, galeriile subterane și buncărele de pe litoralul românesc al Mării Negre au jucat un rol strategic important în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deși utilizarea lor efectivă în luptă a fost mai limitată decât ne-am putea aștepta. Înainte de război, și mai ales după ce România a aderat la alianța cu Germania în 1940, linia de coastă dintre Sulina, Constanța și Mangalia a fost transformată într-un sistem defensiv menit să protejeze două bunuri considerate vitale: portul Constanța și câmpurile petroliere ale României. Uniunea Sovietică a căutat nu numai să distrugă portul, ci și să perturbe exporturile de petrol către Germania. Din acest motiv, au fost construite sau modernizate bateriile de coastă, buncărele, adăposturile subterane, posturile de observație și galeriile de comandă. Cel mai cunoscut element al acestui sistem defensiv a fost Bateria germană Tirpitz, situată în apropiere de Constanța și echipată cu tunuri navale de 280 mm. A fost construit alături de mai multe baterii de coastă românești pentru a preveni un atac sovietic împotriva portului și a instalațiilor petroliere. Spre deosebire de fortificațiile de pe Frontul de Vest sau din Crimeea, apărarea de coastă românească a fost folosită în luptă efectivă în timpul unui singur angajament major: atacul sovietic asupra Constanței din 26 iunie 1941. În acea dimineață, distrugătoarele sovietice Moskva și Harkov au bombardat portul și au fost întâmpinate de artileria de coastă română și germană. Bateria Tirpitz și alte poziții defensive au deschis focul, ajutând la respingerea atacului. În timpul retragerii lor, navele sovietice au intrat și ele într-un câmp minat românesc, iar distrugătorul Moskva s-a scufundat. Acesta este în general considerat unul dintre cele mai importante succese navale defensive ale României ale războiului. În mod paradoxal, deoarece sistemul defensiv și-a atins scopul de descurajare, majoritatea fortificațiilor nu au mai fost niciodată implicate în lupte directe majore. Flota sovietică a evitat ulterior atacuri similare asupra Constanței, în timp ce războiul din Marea Neagră s-a îndreptat treptat către operațiuni submarine, mine navale și război aerian. Până în august 1944, când forțele sovietice au ajuns în România, problema principală nu mai era apărarea litoralului, ci retragerea germană și schimbarea alianței României. Deși Portul Constanța și baza navală au fost puternic bombardate, fortificațiile de coastă nu au jucat niciodată rolul decisiv pentru care fuseseră construite inițial. Dintr-o perspectivă istorică, aceste forturi și galerii subterane oferă un exemplu interesant de infrastructură militară a cărei valoare strategică ca factor de descurajare a depășit utilizarea efectivă ca armă. Ei au contribuit la transformarea Constanței într-una dintre zonele de coastă a Axei cel mai bine apărate din Marea Neagră, dar nu au experimentat niciodată un asediu la scara celor luptați la Sevastopol sau în altă parte a Crimeei. Multe dintre buncărele și fortificațiile construite în acea perioadă pot fi văzute și astăzi între Mamaia, Constanța, Agigea, Eforie și Costinești, unde rămân printre cele mai palpabile relicve ale celui de-al Doilea Război Mondial de pe litoralul românesc.