Cea de-a doua fază a Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost construită între anii 1976 și 1984, în perioada Nicolae Ceaușescu. Spre deosebire de prima fază din anii 1950, proiectul a fost prezentat ca un efort național bazat în principal pe forță de muncă internă, expertiză tehnică și autosuficiență industrială. Canalul a devenit un șantier vast și un teren de antrenament pe scară largă pentru muncitori, ingineri, tehnicieni și specialiști în construcții. La proiect au lucrat mii de oameni din toată România, care a funcționat ca un laborator de calificare profesională și ultraspecializare în infrastructură și construcții grele. Guvernul lui Ceaușescu a promovat canalul ca parte a unei strategii mai ample de independență economică. Regimul a încercat să evite dependența de băncile capitaliste occidentale, cu excepția cazurilor în care împrumuturile externe ar putea sprijini direct dezvoltarea industriei proprii și a capacității productive a României. Canalul a fost conceput și ca un proiect de reorganizare teritorială. Acesta a avut ca scop reglementarea sistemelor de apă, drenarea și restructurarea unor părți ale regiunii, îmbunătățirea irigațiilor și sprijinirea dezvoltării industriale și urbane. În aceeași perioadă, în Constanța au fost construite mari proiecte de locuințe, inclusiv cartiere precum Faleza Nord, conectate la modernizarea și extinderea mai largă a regiunii. Pământul și piatra excavate de la lucrările de canal au fost refolosite pentru extinderea Portului Constanța Sud. Ulterior, într-o întorsătură istorică ironică, această nouă zonă portuară a devenit unul dintre principalele locuri de restructurare operațională din cadrul sistemului portuar. Acolo a fost introdus sistemul de transport intermodal de containere, conectând infrastructura maritimă, feroviară (mai puțin) și rutieră (mai mult) și integrând Constanța în rețelele globale de logistică și comerț cu containere.