Sistemul de diguri, canale, și lucrări de inginerie hidraulică din Delta Dunării a fost construit în mai multe faze succesive, cele mai ample intervenții având loc în perioada socialistă între anii 1950 și 1989. Prima fază a presupus proiecte de drenaj și terasamente care au vizat extinderea agriculturii și piscicolelor în zonele mari de crescătorie, parșimede și în special în zonele mari de crescătorie, parșimede și parșimed. Carasuhat. În anii 1970 și 1980, rețeaua de canale artificiale a fost extinsă foarte mult în Delta centrală, între brațele Chilia, Sulina și Sfântu Gheorghe, pentru a sprijini recoltarea stufului, acvacultura și transportul. Au fost excavate sau extinse numeroase canale în jurul ansamblurilor lacustre Gorgova–Uzlina, Roșu–Puiu și Dranov. Aceste intervenții au modificat semnificativ circulația naturală a apei, conectivitatea dintre lacuri și luncile inundabile și dinamica sedimentelor. Din perspectiva organizațiilor de mediu și a cercetătorilor, multe dintre provocările actuale ale Deltei – inclusiv degradarea habitatului, pierderea biodiversității, schimbările regimurilor hidrologice și vulnerabilitatea anumitor ecosisteme – sunt legate de aceste transformări inginerești la scară largă. Din anii 1990, și mai ales după ce Delta Dunării a fost desemnată atât Patrimoniu Mondial UNESCO, cât și Rezervație a Biosferei, au fost lansate programe de restaurare ecologică pentru a reconecta unele dintre zonele diguri la procesele naturale de inundații, zona Pardina fiind printre cele mai cunoscute exemple. În același timp, populația locală rămâne profund integrată în această infrastructură hidraulică. Transportul între așezări depinde de rețeaua de canale navigabile, în timp ce pescuitul și turismul sunt modelate de practicile de gestionare a apei și de condițiile hidrologice sezoniere. Prin urmare, multe comunități trăiesc într-un echilibru complex între infrastructura construită de stat, politicile de protecție a mediului și utilizarea tradițională a resurselor naturale ale Deltei.